Ce este o Parasuta?

 Parașuta este un aparat orientabil destinat să frâneze mișcarea unui corp prin atmosferă folosind frecarea cu aerul. De obicei, parașutele sunt folosite pentru a încetini căderea prin aer a unei persoane sau a unui obiect, până când viteza de coborâre nu mai pune în pericol viața respectivei persoane sau integritatea obiectului. De asemenea, parașutele sunt folosite pentru a frâna mișcarea orizontală a unui vehicul (avion sau navetă spațială) la aterizare.
Cuvântul parașută este derivat din limba franceză, unde para înseamnă protecție sau scut, iar chute înseamnă cădere.

Multe parașute moderne sunt semi-rigide, manevrabile, și pot asigura o coborâre controlată, asemănătoare cu cea a unui planor. Parașutismul face parte din categoria sporturilor periculoase, pentru practicarea căruia este necesară obținerea unui brevet, în urma unor cursuri pe instruire teoretică și practică. Chiar și plierea unei parașute cere asimilarea unor cunoștințe. Pliajul defectuos, dar și manevrarea incorectă în timpul căderii, pot conduce la producerea unor accidente, de cele mai multe ori fatale.

Istoria Paraşutei
La început, parașutele erau confecționate din in, apoi din mătase. În prezent se folosesc materiale sintetice moderne, mai rezistente, cum este nailonul, de multe ori învelit în silicon, pentru a spori performanța și a mări durabilitatea.

Când au fost introduse parașutele de formă dreptunghiulară (numite și parașute aripă), producătorii au început să folosească materiale cu o elasticitate mică sau chiar statice, cum ar fi Spectra, Kevlar sau Vectran. Kevlarul este folosit mai rar, de obicei la voalura parașutelor de rezervă.

Prima relatare despre o parașută datează din perioada 2258–2208 î.e.n., când, într–un manuscris chinezesc, se relatează evadarea lui Sun, împăratul Chinei, dintr–un turn înalt, cu ajutorul a două parașute, cu care acesta ajunge pe pământ ușor, fără să se rănească. Așadar, împaratul Sun poate fi considerat primul parașutist din istorie. Tot de la chinezi aflăm că în anul 1306 î.e.n., în timpul festivităților prilejuite de încoronarea împăratului Fo-Kien, un acrobat chinez a efectuat mai multe salturi reușite cu o umbrelă mare dintr-un turn înalt.

În secolul IX, un arab pe nume Armen Firman a sărit dintr–un turn din Córdoba folosindu–se de o pânză prinsă de un cadru de lemn, care i-a atenuat căderea, el suferind doar leziuni minore. În secolul al XIII-lea, în „Cuvântul lui Daniil Zatocinik”, manuscris rusesc, se fwef fwgwe descriu petrecerile populare la slavi, în timpul cărora oamenii se lansau în aer cu ajutorul unor echipamente speciale, confecționate din mătase.
Leonardo da Vinci a făcut prima schiță a unei parașute în perioada 1480-1483, când trăia la Milano. Este posibil ca ideea parașutei să nu îi aparțină.

Istoricul Lynn White a descoperit un mascris italian anonim din jurul anului 1470, în care apar două desene ale unor parașute, dintre care unul este foarte asemănător cu schița lui da Vinci. Prima testare reușită a unei asemenea parașute a fost făcută în 1617 în Veneția, de către inventatorul Dalmat Faust Vrančić (la italieni îl găsim sub forma Fausto Veranzio). Aparatul a fost numit Homo Volans (Omul Zburător).

Parașutele moderne
Parașuta modernă a fost inventată în 1783 de către francezul Sébastien Lenormand. La 26 decembrie 1783, acesta a efectuat un salt cu parașuta sa de pe turnul observatorului astronomic din Montpellier, aterizând cu bine. El a socotit că acest aparat poate să împiedice căderea liberă și l-a numit „parachute” (parașută), denumire care s-a păstrat până astăzi. Mai târziu, Jean-Pierre Blanchard a arătat că parașuta reprezintă un mijloc de salvare din baloanele cu aer cald, care începuseră să apară în acea perioadă. Blanchard a efectuat primele demonstrații cu ajutorul unui câine, dar mai târziu a avut ocazia să încerce chiar el metoda, în 1793, când balonul său cu aer cald s-a rupt și el a reușit să se salveze cu ajutorul unei parașute.

Dezvoltarea parașutelor s-a concentrat pe construirea unor aparate mai compacte. Primele parașute erau confecționate din in întins peste un cadru de lemn. La sfâșitul anilor 1790, Blanchard a început să facă parașute din mătase, avantajele fiind o rezistență mai mare și o greutate mai mică. La 22 octombrie 1797 francezul Andre Jacqnes Garnerin a efectuat primul salt cu parașuta dintr-un balon, de la 1000 metri înălțime. Parașuta s-a dovedit a fi instabilă. În anul următor, frații Garnerin au construit o parașută cu nacelă, care avea în centrul voalurii un orificiu polar, asemănător celui de la parașutele rotunde de astăzi, și astfel parașuta a devenit stabilă. Dar și aceste parașute, a căror apariție a fost legată de cea a baloanelor, erau greoaie și nu au dat rezultate prea bune.

La San Francisco, în 1885, Thomas Scott Baldwin a devenit prima persoană din Statele Unite care a coborât dintr-un balon cu ajutorul unei parașute.
În 1911 Gleb Kotelnikov a inventat prima parașută pliată într-un rucsac, popularizată mai târziu de către Paul Letteman și Kathchen Paulus. În 1911 Grant Morton a efectuat primul salt dintr-un avion, marca Wright, Model B (pilotat de Phil Parmalee), la Venice Beach, California. Parașuta lui Morton a trebuit să fie ținută în brațe la părăsirea avionului. La 1 martie 1912, înMissouri, căpitanul american Albert Berry a efectuat primul salt dintr-un avion cu o parașută pliată în rucsac. Acest tip de parașută a devenit obișnuit, cu voalura introdusă într-o capotăprinsă de corpul parașutistului. Štefan Banič din Slovacia a inventat prima parașută folosită în mod activ, brevetând-o în 1913. La 21 iunie 1913, Georgia Broadwick a devenit prima femeiecare s-a parașutat dintr-o aeronavă în mișcare, deasupra orașului Los Angeles.

Primele utilizări militare ale parașutei au fost făcute de către operatorii baloanelor de observație pentru artilerie, în timpul Primului Război Mondial. Aceste baloane erau legate la pământ, fiind ținte sigure pentru avioanele inamice, în ciuda apărării antiaeriene puternice. Din cauza hidrogenului cu care erau umflate baloanele, pericolul de explozie în cazul unui atac aerian era foarte mare, iar șansele de supraviețuire ale echipajului erau foarte mici. De aceea observatorii părăseau balonul imediat ce se zăreau aeronavele inamice, coborând la sol cu ajutorul parașutelor. Echipajul de la sol încerca apoi să recupereze și să dezumfle balonul cât mai repede cu putință. Totuși, echipajele aeronavelor Aliaților aveau interdicție să aibă parașute. Se credea că acestea încurajau actele de lașitate.

Clasificarea parașutelor
1.După scop:
- parașute sportive;
- parașute pentru materiale;
- parașute speciale.
2.După formă:
- rotunde;
- pătrate;
- dreptunghiulare;
- triunghiulare.
3.După modul de purtare:
- de spate;
- de abdomen;
- de scaun;
- tandem.
4.După felul deschiderii:
- cu deschidere instantanee;
- cu deschidere semiprogresivă;
- cu deschidere progresivă.
5.După modul de deschidere:
- cu deschidere automată;
- cu deschidere comandată (manuală).
- cu deschidere mixtă;

Clasificarea salturilor
1.După scop:
- de urgență;
- de desant (militare);
- de antrenament;
- de agrement;
- competiționale.
2. După scopuri de pregătire:
- salturi cu deschidere automată și comandată pentru începători;
- salturi cu deschidere comandată pentru avansați;
- salturi de control (pentru instructori, după o întrerupere mai mare de trei luni, calificări/prelungiri licență, controale periodice pentru elevi/sportivi parașutiști);
- salturi speciale (înălțime, lucru relativ în cădere liberă, demonstrative în localități și în afara acestora, Control Tehnic Oficial, etc.).
3. După natura terenului:
- salturi pe aerodrom;
- salturi în teren șes în afara aerodromului;
- salturi în teren accidentat;
- salturi pe apă.
4.După condițiile meteo:
- salturi în condiții meteo normale (viteza vântului până la 7 m/s);
- salturi în condiții meteo grele (viteza vântului peste 8 m/s).
5. După ora de execuție:
- salturi de zi;
- salturi de noapte.
6. După înălțime:
- salturi de la înălțimi mici (600 – 1000 m);
- salturi de la înălțimi medii (1000 – 4000 m);
- salturi de la înălțimi mari (peste 4000 m).
7.După modul de deschidere:
- salturi cu deschidere automată;
- salturi cu deschidere comandată (manuală).
8.După numărul parașutiștilor lansați:
- salturi individuale;
- salturi în grup.

Clasificarea parașutiștilor
1.După scop:
- civili;
- militari.
2.Dupa categoria de pregătire:
- începători
- antrenament
- performanță
- instructori
3.După certificatul obținut conform Normelor F.A.I.
- Certificat “A”
- Certificat “B”
- Certificat “C”
- Certificat “D”